Craciunul, relaxarea si destinatiile exotice

•24/12/2009 • 1 comentariu

Craciun fericit, dragii mei. 

Zilele trecute, un amic ma intreba in ce locuri  exotice imi  voi petrece vacanta de iarna. Este dimineata de Ajun si  inca nu  pot sa ii dau  nici  un raspuns. Anul asta totul e la minut. Intalniri, petreceri, cumparaturi, nimic nu  a fost programat.

De luni incoace, singura destinatie exotica a fost bucataria. Si  proximitatile ei  unde am prestat fara prea mult entuziasm dar cu  profesionalism, prea necesarul frecat de podele, curatat, lustruit si  decorat. Intr-un cuvant, smotru. Sau, pentru cei  carora le plac snobismele la moda- house keeping!

De pe masa din birou (home office- pentru  cunoscatori) parca auzeam camera foto ranjindu-si  diafragmele la mine: „mai  freaca si  podelele ca pe mine m-ai  chinuit tot anul!” Trebuie sa recunosc ca un val  de invidie mi-a umput tot corpul la gandul ca unii se relaxau in timp  ce eu impingeam mopul pe gresie.

Luni la pranz suna telefonul. Il prind cu  doua degete, sa nu  il murdaresc de sapun (paradoxal!!!!) si  raspund: „Alo? „. De partea cealalta o  voce vesela ma intreaba: „ce ai  facut bun de mancare?”. Ii spun si imi  raspunde ca e foarte bine, ca acasa nu  are oricum nimic pregatit.

Peste vreo  ora polifonicul zbiara un  ton de apel. Diferit de primul. Alo? de undeva din Bucuresti, o alta voce la fel  de vesela. Si nu era ultima! Vaai, ce ma fac, criza asta imi reuneste rubedeniile si  prietenii mai  ceva ca la parastas. Eu ma gandisem la  un Craciun in cerc restrans…. 

 Imi  fac bocceluta de supermarket (o punga cu  pungi, ca acum nu  se mai  dau  gratis, asa ca reciclam), si  astept autobuzul pus la dispozitie de multinationala cu  „di tate”. In nameti, minutele se dilata ca cele laudate de una din companiile de telefonie mobila a carei  matematica nu  am  priceput-o  niciodata… Acum insa prinde sens…. Cred ca le fusese taaare frig atunci  cand au  nascocit promotia aia. Flori  de gheata incep  sa-mi  creasca pe ochelari  asteptand minunatia de masina inclusa in pretul a ce aveam sa cumpar… Din motive de vizibilitate redusa era cat p’aci  sa fac semn sa opreasca unui microbuz plin cu  santieristi… din pacate pentru  ei m-am prins la timp ca nu  e duba mea. Baieti, nu  a venit craciunul pt voi mai  devreme…..

Vine duba. Chiar si  cu  dioptrii zero si  lumina ca intr-o dupamiaza de vara, cu  greu as reusi  sa disting inscriptiile de pe emailul alb doar in ziua cumpararii vehiculuiui. Nu  e de mirare ca era sa ii opresc pe santieristi. Ma urc. „donsoara, n-ati  inchis bine usa, inchideti-o”. Ma execut din doua incercari. Prima, civilizata, esueaza. Ma uit in jur si  imi  sar in ochi mainile batatorite de sapa ale unui ins la vreo 40 de ani. Ma gandesc ca el, in mod sigur, a inchis usa bine din prima. Asa ca o  trantesc de vibreaza pana si teava de esapament. Soferul zambeste parinteste. La fel si calatorii. Pornim. Inainte, dreapta, iar dreapta, stop-namete. Tico impotmolit. Stam la coada sa ocolim nefericitul. Inainte, stanga, dreapta, imi  e rau, dreapta, mi  se pune un nod in gat, dreapta. Stop. Sunt ametita . Stop. Vreau aer. Stop. Ma dau  jos. Stop. Trag aer in piept si  intepenesc. Prea repede. prea rece.

Ca teleghidati, eu  si  copasagerii microbuzului acoperit de zloata istorica cautam carucioare in care sa ne punem d-ale gurii. Se pare ca suntem mai  multi  decat fericitii care ies deja din magazin si le abandoneaza, asa ca, run Forrest, ca poti  mai  repede ca baba de pe bancheta a doua!

Intru  in magazin. N-am mai  vazut asa o  fauna de la Craciunul trecut cand am stat la casa doua ore ca sa achit o  sticla de sampanie. Inauntru, toti  cei  care isi lasasera masinile in parcare, par sa fi uitat brusc regulile de circulatie si  umbla mai  haotic decat zombi dintr-un film low budget descarcat ilegal  de pe net.

Incep sa ma strecor prin multime si  ma impiedic constant de indivizi  furati  de peisaj, sau  care-si  schimba brusc directia tocmai cand aveam si  eu  de gand sa trec prin zona. In mod normal, profilul unui aspirant la bunatatile din galantar arata cam  asa: are intre 30 si  50  de ani, e dotat cu  carucior si  lista, are muschii fetei  incordati de concentrarea cu  care o pereche de ochi razbesc din orbitele incercanate scrutand obsesiv rafturile si, evident cumpara. Asa ceva  credeam ca am  sa vad si  de data asta. In schimb, imi sar in cale  indivizi  maslinii imbracati  in geci  de piele si  tricouri  cu  muschi, blugi  prespalati ornamentati generos cu etichete de pe care poate citi  si  un orb ca scrie BOS, GUCI sau CARSTEN DEOR,  pantofi albi tuguiati  la varf, si, ca accesoriu vital, una bucata donsoara pe tocuri, scoasa la promenada la bratul drept.  Acum , ce facea donsoara in supermarket pe tocuri  cui de 10 centimetri nu  am inteles, la fel  cum nu  am  inteles cat de calduros si de confortabil putea sa se simta la minus 15 grade intr-o  gecuta lunga pana sub bust si  o  pereche de blugi  trei sferturi,  mulati pe soldurile-i rubensiene. Si mai  de neinteles era cosul rosul de plastic  pescuit de la casa de marcat pe care il purta pe bratul opus cavalerului cu  pantofi  turcesti, ca pe un Vuiton de Big Berceni. In fine, cu 20 kg de cartofi in carucior, 3 kg zahar, 2 de orez, 2  de malai, 2 cartoane de oua, 3 conserve cu  mazare si  2 cu  bulion, 1 l de ulei, un bax de apa minerala si  unul de cola, reusesc anevoie sa ii ocolesc. Peste nici  zece pasi, scena se repeta, cu  singura diferenta ca noul cuplu iesit in cale nu se plimba la brat, ci  de mana.

Ma apropii de o mare de oameni  care contempla un perete plin cu  castraveti  in otet. Ma inghesui in fata sa iau una din minunatele conserve, cand ma simt impinsa de propriul carucior intr-atat incat sa iau in brate un intreg raft cu curcubitacee. Ma uit si  vad un tanc de vreo  8 anisori spanzurat intr-un echiliru precar de carutul si asa mult prea incarcat. Incerc sa ii gasesc din priviri  parintii, dar nimeni dintre cei  de fata nu  pareau  sa cunoasca progenitura pasionata de echilibristica. Il intreb cu  cine a venit si  imi  zica ca e cu  mami, tati, buni, unchiul, matusa, tanti x si doi frati. Adica aia doi pusti  care poarta razboiul stelelor inarmati  cu  doua salamuri banatene. „Unde sunt ai  tai  copile?” intreb, si  imi  descrie cu  mana un unghi mai  mare de 90 de grade spunand degajat: „pe aici”. De ce vin oamenii astia cu  tot neamul si copiii la cumparaturi, nu am sa inteleg. Cert este ca pare sa fi  devenit o  moda umblatul in gasca si  cu  cate un prunc atarnand de gat.

Suna telefonul si il las sa cante pana intra mesageria vocala pe care am inregistrat deja ce am bun la masa. Asa ca nu mai  raspund. Singurul meu  scop acum este sa termin de bifat elementele de pe lista de cumparaturi si sa ajung acasa.

La raionul de legume si  fructe e bataie mare pe portocale. 2,9 lei kilogramul. Pomana curata. Asta pana ajung sa pun mana pe cateva exemplare din care se scurge o zeama lipicioasa cu miros fetid. Jaf la drumul mare. Mere. Golden- 2.7 ron/kg. Frumoase, curate, sanatoase. Iau  si  eu  vreo  2 kg. La casa mi le va opri  intrucat am uitat sa le cantaresc. Si nici  nu  ma mira ca mi-a scapat acest aspect de vreme ce, mai  bine de jumatate din amintitele instrumente de masura zac inoperabile din lipsa de etichete.

La casa nu e aproape nimeni. La niciuna din cele 100 de case. Ceea ce imi intareste teoria potrivit careia, noul bulevard pentru plimbarea de seara e aleea principala din piata acoperita. Numai buna pentru  zilele mohorate si  reci  de decembrie. Perfecta pentru  orele de varf si  perioadele aglomerate din ajun de sarbatoare. Cobor in parcarea subterana de unde are cine sa ma ia sa ma duca inapoi, la destinatia exotica pe care o  schimbasem pentru  o  aventura temporara in cea mai  la trendy zona de promenada. Pe drum ne rugam sa gasim loc de parcare. Dupa vreo  doua ture de cvartal, identificam un spatiu semiinzapezit la vreo  doua blocuri  distanta de adresa mea.

Si iata-ma inapoi in fata creatitei. A, sa nu uit, am zis ca intre ardeii umpluti  si  salata boeuf am reusit sa fac bradul? Daaa, a iesit tare frumos. Fotografia de la inceputul articolului e un dedaliu din  creatia mea .

Oops, suna telefonul, dar sac, nu raspund ca am  mesagerie vocala si  multa treaba

So, Merry Christmas!!!

bun venit pe blogul meu

•17/12/2009 • Comentariile sunt închise pentru bun venit pe blogul meu

Daca ai  ajuns aici, ai  doua optiuni: navighezi, sau  iesi. Stiu  ca suna ca un ultimatum, ca un take-it or leave it, dar ce altceva mai  poti  face?
Nu am  pretentia si  nici  nu  pot promite ca voi scrie texte numai bune de premiul Nobel pentru  literatura, asa ca, in compensatie, am  sa incerc sa postez imagini  care sa te capteze.  Promit sa incerc, onest! Depinde de tine daca le gasesti demne de minutele pe care acorzi 🙂

Acum te las sa cauti  ceva interesant in meniul din dreapta

Cristina